Cristal de nisip

Ce eşti tu cristal de nisip?
O sămânţă a muntelui,
săpată cu ură de vânt,
spălată cu râvnă de ploi,
zgârâiată de razele soarelui,
muşcată de colţii gerului.

O particulă de infinit,
pierdută în marea deşertică,
purtată de vântul Saharei,
cărată de straiele beduinilor,
pitită în părul cămilei,
dusă spre nicăieri.

Un ou al furnicii de piatră
ce se varsă şi se umple,
ce se umple şi se varsă,
în timp şi în spaţiu,
între pereţii clepsidrei
care măsoară eternitatea.

O fărâmă în fărâme,
înlănţuită în Coloseum,
în Sfinxul obosit de ani,
în geamul incolor
prin care privesc lumea
din cochilia mea de melc.

Tu, cristal de nisip,
plăpând când eşti singur,
colos când eşti mii,
trăieşti când eu mor,
renaştii, redevii,
de infinite de ori.
Eşti nemuritor!

Alexandru Moise/ 14 April 1983